"Eu nu (cred ca) pot scrie un final fericit"

          Oare? De dimineata, parca m-am trezit inauntrul meu, singur in cearceafuri. Afara vremea e posomorata, totul atat de incolor, aparent. Inceputul asta de primavara pare a fi toamna tarzie... Oare umbra asta aruncata peste lume va persista, are un nume? Ma intreb adeseori, de ce imi pierd drumul, de ce imbratisez atat de des o umbra, ce se intampla cu mine... Poate e datorat unui moment din trecut la care tin prea mult sau, simt ca ma macina continuu. Uneori, ma simt singurul din lume care are probleme, e frustrat, depresiv, neimplinit. Dar, acel sentiment? E o minciuna. Daca reusesti sa aduni curajul din tine si destula vointa de a trece peste acel sentiment, ceva sau poate chiar cineva, iti va veni in ajutor in cele din urma si va face ca totul sa fie bine. Nu trebuie pierdut timpul in o continua cautare, trebuie sa ai rabdare, vei primi ce astepti... Viata pare de multe ori un carusel: dupa rau vine bine si invers. Cred ca trebuie sa tinem mereu cu dintii de acele momente frumoase din viata noastra, trebuie sa fim in stare sa ne incurajam prima data singuri, iar amintirile acelea, sunt cel dintai pas. Iti dau putere. De asta, totusi, in dimineata posomorata, inca pot distinge culori, unele le pot sa le pictez chiar eu.
          Inca astept acel trup si acel suflet sa-mi fie aproape si simt ca nu mai e mult. Imaginatia ma trimite la mare. Marea "are personalitate". Acolo, m-as trezi langa ea, cea care doarme adanc, cu un zambet timid pe fata, luminata de razele calde ale soarelui. "Cu genele ma cert", incercand sa ma trezesc, nepierzand-o din priviri. Nu pot decat sa o privesc cu drag. E prea frumoasa sa imi dezlipesc ochii si sentimentele pentru ea. Imi aprind tigara de dimineata si ma pierd prin fumul gros din camera in timp ce pregatesc cafeaua pentru amandoi. Incerc sa ma imbrac fara sa o deranjez, lipsit succes, ea trezindu-se, zambetul de pe chipul ei devenind mai larg si spunand duios: "Blegule!". Ii intind cafeaua.
          Iesim in cele din urma, la o ora tarzie. Asfintitul pune in evidenta izul de vis al intregului tablou. Nisipul parca a luat foc, iar noi pasim cu timiditate, strangand puternic mana unul altuia, in picioarele goale pe el, parca sa nu ne frigem, intr-un dans putin bizar acompaniat de sunetul valurilor. Acum fragilele raze rosiatice ca rujul ei se joaca usor in parul ei, in diferite nuante, privirile ni se intalnesc, iar eu ma pot piede din nou in ochii ei. Ea face la fel, iar fara sa realizez, ma trezesc strangand-o in brate. Radiaza caldura, nu numai cea a trupului, cat si a sufletului ei, pompata de inima ei blanda. Simt asta prin buzele ei lipite de ale mele, acompaniate de gustul sarat imprimat de aerul care ne inconjoara pe amandoi. Ne asezam sub o umbrela impletita din paie care seamana cu mainile noastre, mereu impreuna. Intinzandu-ne, ea cu o mana si capul odihnindu-se pe pieptul meu, incepem sa desenam orizontul din priviri, pana cand ne apuca noaptea, realizand ca regina luna e deja asezata in al ei tron de fildes...
          "Dar, trezit brusc" din aceasta imagine pe care o pictez in mintea mea, imi zic "Ce pacat ca nu a ramas nimic", cautand apusul in scrumul de tigara din scrumiera si gandindu-ma cu jind la cea care ma va salva.