(Dez)Orientat

          Cine mai ştie ce sunt în momentul ăsta? Eu sigur nu. Ce aş putea să mai aleg, ce aş mai putea face mai mult decât am făcut până în momentul ăsta?
          După ceva alcool în sânge, toţi ajungem într-o stare de "ameţeală" sau "amorţeală", însă de cele mai multe ori, aceasta vine însoţită şi de o anumită doză de ser al adevărului. Faţă de noi, faţă de ceea ce ne înconjoară, de ceea ce ne dorim cu adevărat şi realizare a ceea ce avem nevoie în acel moment lângă noi. O persoană, un lucru, încă o doză de bere....
          Peste tot vezi fel de fel de imagini, care mai de care mai plină de însemnătate din punct de vedere a ceea ce ar trebui să simţi, pentru cine şi mai ales în ce fel. De la iubirea adolescentină la cea mai "matură". Suntem invadaţi zilnic de experienţele altora, de o imagine a iubirii perfecte percepute de o persoană anume şi, culmea, ne face să credem că aşa ceva ne trebuie şi nouă. O iubire ca desprinsă din filme, în care poţi ghici în orice moment ce gândeşte cealaltă persoană şi orice prostie ai face, cumva impresionează jumătatea ta, pentru că, bineînţeles, ea te ştie şi te iubeşte aşa cum eşti.
         Tare bine ar fi, nu? Da' de unde... Poţi să visezi oricât vrei, la cine vrei, dar fiecare trebuie să treacă prin nenumărate dezamăgiri pentru a realiza ceea ce vrea, pentru a-şi da seama unde greşeşte, ca mai apoi să vadă că poate, în trecut, a dat cu piciorul persoanei care acum şi-ar dori-o alături. De exemplu, acea persoană care ţinea foarte mult la tine şi deşi realizai acest lucru, nu îi dădeai importanţă decât atunci când aveai nevoie de ea, sau ca să te plângi că cel/cea pe care îl/o doreai în acel moment te-a lăsat cu buza umflată, nu te bagă în seamă sau altele. Acea persoană care suferea mereu în fundal, pentru tine, pentru greutăţile prin care treceai fugărind un vis care nu avea să se materializeze, care avea să dispară în neantul sufletului în scurt timp. După ce vedea că nu e decât folosită, acea persoană atât de apropiată de tine şi secretele tale începea să dispară uşor-uşor din peisaj, fără să îţi dai seama că o pierzi şi mai ales din ce cauză (sau mai grav, să ştii cauza, dar să laşi totuşi să se întâmple ceea ce nu şi-ar fi dorit niciunul dintre voi).
          Am fost de multe ori pus în această ipostază, de a sta în umbră, de a vedea acea fată la care ţin fugind după sau de mână cu altul, în timp ce eu căram greul în spate, încercând să o împac, să o încurajez să-şi urmeze ceea ce îi spune instinctul, inima. De ce? Pentru că mereu am fost aşa, mereu mi-am dorit ca alţii să fie fericiţi, sperând să pot avea un minim confort ştiind că o persoană la care ţin este fericită şi împlinită. Însă eu mai mereu am rămas pe dinafară.
          Am avut câteva încercări şi eu la fericire, nu am fost mereu singur. Sunt un sclav al standardelor impuse de mine, a ceea ce cred că merit. Aşa că mereu am ţinut bara ridicată. Şi voi continua pe acest traseu. După atâtatea dezamăgiri, înşelări, minciuni şi iluzii voi avea şi eu noroc. Nu?...